Tulburările de alimentație
Pacientul despre care vreau sa va vorbesc este obez, are 200 kg si 1.70 inaltime. Ma priveste de dupa ochelarii cu rame negre, surprinzator de groase, alese, probabil, in aceeasi dorinta, de a se ascunde de oameni, de viata, de sine… La fel ca majoritatea celor care manifesta aceasta problema, stiu ca are o poveste care cuprinde dezamagiri, abuzuri, temeri, neincredere in sine, anxietate… Da, veti spune, asta pare a fi si povestea mea… sau a mea… sau… mai putin, insa, obezitatea. Si voi fi de acord cu fiecare, mai putin cu ultima afirmatie: nu suntem obezi, dar suntem… si aici las loc liber, astfel incat sa ne completam singuri realitatea din dreptul nostru.
Ii este greu: mainile, picioarele, mersul, articulatiile; durerea de cap, atacurile de panica… Nu se vaicareste, nu tipa, nu plange… inca nu plange. Inca nu stie ca este bine sa planga, ca exista un plans eliberator, care spala si care duce la restructurarea intregii fiinte… Inca nu stie ca este normal sa plangi. A plans demult, cand era copil – si i s-a interzis a o mai face, deoarece plansul arata slabiciune si el nu are voie sa fie slab! Nu are voie sa fie slab! El trebuie sa fie puternic! Cat mai puternic! Cel mai puternic!
S-a speriat… Si nu a mai plans… S-a intarit in sine, a crescut, a evoluat… S-a ingrasat, da, dar este puternic! Cel mai puternic! Cei care il vad ii fac loc. Nu conteaza cu ce se ocupa, indiferent de meseria pe care o are, oamenii ii fac loc.
Stratul de grasime l-a ferit de a mai plange; si-a gasit alinarea in mancare… cantitati tot mai mari, pe masura nemultumirii, pe masura dopaminei necesare pentru a contrabalansa nemultumirea. Nu a mai plans. Nimeni nu stie ce simte cu adevarat, ce gandeste. „Nimeni nu ma cunoaste!” este o fraza care este spusa uneori pe un ton ascendent, alteori pe un ton descendent – in ultimul timp, mai mult descendent…
Ar vrea sa fie la fel ca si ceilalti, ar vrea sa alerge, sa topaie uneori. Dar ii este greu. Kilogramele i-au luat in stapanire viata, rasul, buna dispozitie, prieteniile… personalitatea. Dieta dupa dieta, greutatea de care a reusit sa scape l-a prins din urma si a adus cu sine si „dobanda”. Pozeaza in tipul dur, cinic, rece – in timp ce in interiorul lui un alt Eu isi cere dreptul la viata. Doreste sa se opereze. Doar asa va scapa. Doar asa va reusi sa dea de o parte tot ce nu este „Eu”. Spune ca nu se poate opri din a manca. Nu se poate controla.
Ii explic ce inseamna operatia. Ii explic ca, schimbarile din plan fizic se realizeaza doar atunci cand sunt insotite si de schimbarile la nivel emotional, cognitiv si comportamental. Ma priveste alb. Nu doreste sa schimbe nimic din felul lui de a vietui. Vrea ca Schimbarea sa fie o persoana care sa vina si sa il ia in stapanire. Vrea Hocus-Pocus. De fapt, nici nu prea stie ce vrea.
Posibil ca, dupa interventia chirurgicala, sa se produca in el declicul necesar, cel care ii va propulsa intreaga fiinta spre „Eu”. Posibil sa ne mai vedem. Dupa un timp se ridica sa plece, alb si incrancenat: nici eu nu-l inteleg, nimeni nu-l intelege… Este in usa, ii prind si ii sustin privirea, ii zambesc si ii intind mana. Se relaxeaza pentru cateva secunde si zambeste, apoi, ca si cum ar fi fost prins pe picior gresit, se incrunta si pleaca.
M-am linistit. Primul pas a fost facut…si altii vor urma, la inceput in directia lui, pentru el apoi de catre el, pentru o noua viata, mai frumoasa, mai buna. Am incredere ca va reusi.